Funcțiile Educaționale ale Familiei

Familia constituie “celula de bază a societății” și este ocrotită de stat.

În societatea noastră familia de bază este familia oficială, legală, formată din soț, soție – ca părinți și copii. Dar nu sunt excluse nici celelalte forme de familie, cea monoparentală, cu un singur părinte și copii, ca urmare a divorțului, decesului unuia dintre soți și familia neoficială (de probă), formată din doi parteneri de sex opus, care trăiesc în concubinaj și copii.

Constatăm în zilele noastre o tendință în alcătuirea cu dificultate a familiei, deoarece tinerii se căsătoresc greu, rămânând celibatari, mulți doresc o căsătorie de probă, apar divorțurile, lipsa de grijă față de copii, abandonul lor.

Codul familiei, dar și Legea învățământului statuează drepturile, îndatoririle și funcțiile familiei. Pe lângă funcția naturală, biologică – de perpetuare a speciei, funcția economică – de a asigura baza materială necesară satisfacerii trebuințelor de alimentație, îmbrăcăminte, încălțăminte etc, funcția de socializare responsabilă de relațiile interumane firești, familia are și funcția educativă – creșterea și educarea copiilor reprezentând îndatoriri și responsabilități deosebit de importante ale familiei, oricare ar fi dificultățile economice sau de alta natură. Educația copilului este o provocare pentru orice părinte. Mediul educațional familial are influențe deosebit de puternice asupra formării personalității copilului si a comportamentului lui.

Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om.

Dacă în familie, nu doar s-a vorbit despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit cum e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil.

Abandonarea sau diminuarea funcției educative constituie cauza principală a apariției și amplificării delincvenței juvenile, atât în rândul copiilor, dar mai ales a adolescenților. Datorită slujbelor în afara țării, părinții au prea puțin timp împreună cu copiii și de multe ori, nici nu conștientizează necesitatea acțiunilor educative.

Lipsa de preocupare educativă (abandonul educativ), ca și „cicălirea”, trebuie evitate de către părinți. O educație părintească bazată pe convingere este de lungă durată, mai eficientă, mai plină de satisfacții pe termen lung, atât pentru părinți, cât și pentru copii.

Părinții sunt primii educatori, care au o mare responsabilitate socio-umană și a căror educație lasă amprente, uneori pentru toata viața.

Cea mai mare parte din cazurile de vagabondaj și delicvența juvenilă provin din familii cu unul sau ambii părinți absenți (decedați, despărțiți, necunoscuți), și din părinți recăsătoriți, în concubinaj, cu comportare imorală, delicvenți, alcoolici sau prea ocupați, dezinteresați complet de soarta copilului lor.

Pentru ca familia să-și îndeplinească în mod corespunzător funcțiile este necesar ca soțul și soția, ca părinți să fie parteneri egali, cu drepturi și obligații egale, înlăturând orice fel de discriminări care dăunează vieții de familie, educației și socializării corecte și elevate a copiilor. O atmosferă familială frământată de tensiuni, de lipsa de afecțiune reciprocă a membrilor ei, pline de certuri și acte de violență, constituie un mediu traumatizant pentru copil. El va privi oamenii și societatea cu teama și suspiciune. Sunt primele forme de neadaptare pe care le manifestă copilul crescut într-un astfel de climat.

Copilul trebuie să simtă în jurul său grija și prezența adultului, siguranța, dragoste și stabilitate. Părinții care se implică activ în educaţia copiilor lor au un impact semnificativ asupra succesului copilului şi a vieţii sale, în general. Copiii unor părinţi implicaţi se diferențiază în anumite aspecte de ceilalți având un comportament adecvat vârstei, performanțe școlare mai bune, absente puține și vor accede la nivele înalte de educație.

În ceea ce priveste educația corectă, părerea mea este că fiecare cuplu trebuie să aplice metodele care se potrivesc personalității copilului lor pentru a avea o reușită.

Îndeplinirea cu succes a funcțiilor familiei implică respectarea unor cerințe:

a) preocuparea permanentă a părinților de a-și ridica nivelul pregătirii culturale și profesionale pentru a fi model și pentru a sprijini copiii în dezvoltarea personalității lor;

b) realizarea unei familii unite care să aibă forța socio-educativă corespunzătoare;

c) preocuparea părinților pentru a acționa eficient în modelarea personalității copiilor prin încurajajarea lor să iși exprime liber părerile, nevoile dar cu respectarea celorlalți;

d) contribuția părinților la realizarea tuturor dimensiunilor educației – intelectuală, profesională, moral-civică, estetică, fizică, etc, este de asemenea foarte importantă;

e) responsabilizarea copiilor, dupa posibilitățile lor, la munca din familie, evitându-se situațiile de a li se oferi totul de-a gata în satisfacerea nevoilor fără ca ei să facă nimic;

f) sprijinirea copiilor la invățătură, fără ca părinții să le efectueze temele școlare etc;

g) necondiționarea obținerii unor rezultate la invățătură, de acordarea unor recompense, ci invers, recompensele să se dea ca o urmare firească a rezultatelor bune la invățătură;

h) să li se acorde copiilor mijloace materiale și financiare în limita necesităților firești, evitându-se exagerările, pentru a nu avea urmări negative în dezvoltarea sa socială.

i) autoritatea părintească să fie rațională și umană, fără dragoste exagerată sau exigență exagerată, brutală, fără ca părinții să fie prea toleranți și indulgenti, dar nici tirani;

j) copiii trebuie invățați să relaționeze numai cu persoane cunoscute, bine intenționate;

k) orice situație nouă (de viață, educațională, relațională, afectivă, comportamentală etc) aparută în viața copiilor trebuie sesizată și acționat adecvat, pentru a feri copiii de șocuri grave (tensiuni, traume), cu consecințe negative în evoluția vieții și personalității copiilor.

În numele dragostei adevărate și al responsabilității, părinții au îndatorirea ca, începând cu vârstele fragede, să prevină și, să inlature orice fel de abatere a copiilor lor mai ales în perioada pubertății și adolescenței când apar unele trăsături „specifice” nefavorabile dezvoltării și manifestării personalității, cum sunt: egoismul, încăpățânarea, îngâmfarea, nonconformismul, bravarea și „elitismul”, libertinajul etc.

Neluate în seamă de către părinți și „netratate” în mod corespunzător din punct de vedere educativ, ele pot degenera în: lipsă de respect față de părinți, față de alți factori și față de vârstnici, uneori mergând până la blamarea lor; infracțiuni de genul furturilor, violențelor, violurilor, consumului de băuturi alcoolice sau droguri și altele, unii îmbolnăvindu-se chiar de SIDA sau chiar pierzându-și viața.

Prevenirea și înlăturarea unor asemenea comportamente negative trebuie realizate cu mijloace educaționale pozitive, cu sancțiuni, care să convingă de necesitatea unei comportări demne, ințelepte. Mijloacele primitive de genul bătăii sau insultelor, care jignesc fizic și moral, lasă „urme” neplăcute în mintea copiilor. De asemenea, ei trebuie să colaboreze cu școala luând în considerație ceea ce le este util pentru educația copiilor lor.

Oricare ar fi așteptările, esențială este încrederea cadrelor didactice în părinți și încrederea părinților în cadrele didactice, în profesionalismul lor.

Dacă cele două medii educaționale – școala și familia – se completează și se susțin, ele asigură, într-o mare măsură, buna integrare a copilului în activitatea școlară și, pe plan general, în viața socială.

Când părinții sunt parteneri cu școala în desfășurarea educației copiilor lor, rezultatele sunt pe măsura așteptărilor.

Fenomene sociale care influențează evoluția familiei și parteneriatul școală-familie: natalitatea, divorțul părinților, migrația forței de muncă, implicarea familiei în școala.

Bazându-se pe atașamentul natural pe care copilul il are față de părinți, familia are o mai mare pondere in educația lui. Ea este considerată agentul principal al integrării sociale, deoarece are sarcina de a transmite acele norme și roluri sociale care formează individul pentru viață. Copilul învață în familie primele roluri sociale. Personalitatea se crează diferit pe baza a ceea ce el moștenește și ce experimentează in primii ani de viață.